Puncte de Vedere

Astăzi m-am umplut de mare și mi-am revărsat sufletul în seninul așternut peste timpul acum.  A fost momentul acela în care ești doar tu și atât, când nu-ti pasa de nimic dar nimicul înseamă totul. Adâncul marii care s-a revărsat în privirea mea este nelegiuit de divin iar azurul pe care îl aduce în valuri de poeme încă nescrise, este un fel de acoperire de inima și infinit.  Între cer și mare, azi, am fost doar eu și un gând de noiembrie întârziat în recun ostinta.  A fost o zi ca o prevestire a apusului inevitabil venit tăcut și profund, furișat în privirile tuturor și adâncit printre ridurile trecutului azi și abia topit spre mâine. Dacă am înțelege că între răsărit și apus, suntem noi, goi de conținut și plini de fapte, căutători prin infinitul ce ni se topește sub tălpile arzând de drumuri ocolitoare, ne-am trezi cu noaptea în cap ca să nu pierdem nicio o zăbavă din începutul fiecărei clipe.  Ne-am revărsa în lumină și ne-am preface în chemare, lăsându-ne purtaț...

  Toamna își poartă clipele veninde prin culori anume pictate de niște îngeri care au făcut economie de curcubeu. Și-au strâns aripile obosite de ploaie, le-au scuturat peste niște râuri înseninate de timp și din preaprlinul de lumină au făcut clipe arămii pe care le-au ruginit pe la colțuri.  Au mai luat cu împrumut de prin coaja unor copaci seculari niște sevă de răbdare ca să o răstoarne pe șevalete de frunze răscolite de vânt sau nepăsare. De fapt, frunzele au ieșit în calea vântului, ferindu-se de nepăsare căci s-ar fi topit în nimicul unui ieri trăit degeaba. Soarele se strecura spre apus, obosit de vâlva care i-a grăbit răsăritul. Spera să-și liniștească aprinderea printre adierile unor rugăciuni rostite cu suflet. Semăna a vecernie calea înserării iar, undeva, pe un colț de rai, un pruncuț se împreuna cu Hristos. S-a oprit un bob zăbavă să-i mângâie chipul luminat de destin și a cules din liniștea clipei de împlinire darul de început, ca să-i fie calea izbândă.  C...

  Încă de la început vreau să știți că acesta este un MANIFEST care își dorește să tragă un semnal de alarmă puternic despre felul în care ne pregătim viitorul ca nație, despre cum ne asigurăm starea de echilibru emoțional în viitorul apropiat și despre nevoia imperioasă de a ne trezi din somnul rațiunii. Viața inviduală la nivel de colectivitate, inteligența emoțională, echilibrul și armonia între indivizi, înțelepciunea și cultura sunt dimensiuni spirituale și umane care dau sens trăirilor fiecăruia dintre noi. Fiecare dintre noi resimte propria emoție cu intensități diferite doar că felul în care o transpunem în viața cotidiană poate fi un act de curaj, asumare sau delăsare. Zilele acestea s-a desfășurat la Pitești, Festivalul de teatru pentru adolescenți și tineri - GATA. Evenimentul, care s-a dovedit de execepție, a reunit o serie de acțiuni care au contribuit, în mod inedit, la dezvoltarea personală și emoțională a fiecărui participant, aflat pe scenă sau în afara ei, organi...

Uneori pare că nimic nu se oprește în mersul ireversibil al ploii care strigă în timp ce se smulge din norii grei de așteptare. Se rup cu bucăți de cer încărunțit în veșnicie și se prăvălesc prin toamna rătăcită în nimicul de nicăieri. În neant, pașii stârnesc umbre pierdute prin ramuri ce așteaptă să fie dezgolite de frunze și împrăștiate de vântul rebel descătușat de furtuni. Undeva, nisipul din margine de mare se risipește prin venirea unui ieri răscolit de valuri furibunde, smulse din adâncul unui apus aprins de tăcere. Nici nu știi dacă e noapte sau zi în sufletul pierdut în neiertare, dar sigur clipa ce vine răstălmăcește orice după bunul ei plac. Iar tu ne minți cu fiecare constelație aprinsă pentru viitor privind neclintită prin oglinzi paralele, fără să ai habar că te-ai rătăcit prin propria conștiință. Încotro te îndrepți ploaie sălbătăcită de atâta deșertăciune? Urmele ți se șterg prin noroaie mișcătoare pentru ca mâine să o iei de la capăt sau chiar să nu te oprești nici da...

Ei bine, da! Chiar m-am întâlnit cu dreptatea. Era un pic cam șifonată și șleampătă, nu prea vedea drumul căci îi căzuse eșarfa pe ochi și avea mâinile ocupate cu o balanță învechită, grea, bașca mai avea și un taler spart. Ca să nu mai spun că trăgea de sabia aia care lăsa dâre adânci prin colbul timpului. Sărmana Themis, cred că s-ar topi zeitatea din ea să o vadă așa. Și-ar pierde orice urmă de speranță. Era dificil să disting dacă era dreptatea de la colț de stradă sau cea de la marginea drumului. Ești dreptatea mea sau nu? Care dreptate ești? Dreptatea puterii sau dreptatea celor mulți? Era profund tăcută și mi-a atras atenția frica pe care o emana intens. De ce temi, am întrebat-o? De nedreptate, mi-a răspuns. De cei mulți și însetați, de cei puternici și preaîncrezători. De mine și neputința mea de mă apăra. I-am spus: dreptatea nu înalță ziduri, nu fuge de cei mulți, nu se lasă adulată și nici purtată pe brațe. Dreptatea este simplă, limpede, luminoasă, fermă. Acol...

       Luna august și-a închis spectacolul vieții acoperind cu ploaie năduful și căldura tot mai greu de suportat printre blocuri, asflat și coloane de mașini cu motoare încinse. Răsărit frumos și blând,  Gustar  a lăsat viața să triumfe printre clipe toride strecurate timid, ba prin rouă, ba prin ploaie, ba prin apusul triumfător al fiecărui azi devenit ieri. A purtat o cohortă de așteptări și nesfârșite promisiuni despre un cer senin și un albastru blând, un zbor liniștit de păsări călătoare sau căutări însorite și limpezite de ploaie.      Trandafirii au fost în extaz de culoare și parfum ademenind, cu tăcere fermă, cuvinte nerostite sau gânduri prea dorite. Undeva, marea și-a făcut vreme să vălurească nisipul pierdut sub prea mulți pași nesiguri. Nopțile au stârnit în secelar toate virtuțile devenite praf de stele în palmele aburinde de dorințe nestăvilite. Cerul s-a umplut de perseide ca să ne punem dorințe, pe repde înainte, până să ard...

Trăim vremurile când totul este pus sub semnul întrebării dar și al certudinii că frecvența tinde la probabilitate. Nu este o filozofie ci o stare de fapt a cărei filozofie este relativă. Una dintre cele mai dificile provocări este aceea de a ne pune pe noi înșine sub semnul întrebării. Cu cât mai mult ne punem această întrebare cu atât frecvența probabilității de a fi noi înșine este mai redusă. Introspectiv, vom recunoaște la noi adevărul că suntem, că existăm, că ne raportăm la valorile firești mediului cultural și contextului istoric în care trăim. Dar pentru că adevărul meu poate fi diferit de al celui de lângă mine înseamnă că am șanse reale să intru într-o contradicție cu mine însumi dar și cu ceilalți. Ce ne poate aduce însă împreună fără să fim contradictorii. Care este firul acela universal, nevăzut care ne poate uni făcând separabilul inseparabil? Poate prezentul trăit cu acea energie interioară activată pentru ca spiritul de observație să devină acut. Să fim mai atenți la c...

    În zori, soarele ne vestește că ziua va începe cu noi și nu e ușor. Mesajul este complex și profund pentru că vine de dincolo de ceea ce ne imaginăm. Adesea nu știm, nu vedem sau nu ne facem suficient timp ca să ne bucurăm de răsărit, de fiecare răsărit , fără să ne întrebăm de ce. Pur și simplu ignorăm darul divin ce ne este lăsat în ferestre, în fiecare zi, că vrem, că nu vrem, dar convinși că îl merităm. Astfel, ajungem să ne consumăm clipele fără bucuria de a le prinde, pe rând, în căușul palmei, de a le da timp să trăiască, uimiți de limpezimea și claritatea fiecărei picături neprețuite de viață. Le petrecem în grabă convinși că nu avem timp fără să realizăm că, de fapt, timpul nu-și face timp pentru noi.     Astăzi, soarele mi-a vestit că vom începe ziua împreună și mi-a adus câteva clipe să simt cum freamătă iarba sub pașii mei desculți și cum îmi umple tălpile de verdele crud, încă neatins de tăișul coasei. Tabloul era unic dar perfecțiunea lui venea de l...

Astăzi m-am gândit la iertare și la putere. Puterea de a ierta, iubirea de putere, iertarea puterii sau cum s-ar putea combina toate astea pentru noi, muritorii de rând, ca să putem fi împăcați cu noi înșine sau unii cu alții. Despre iertare cred că este cel mai de greu de vorbit dar și mai greu de făcut. Despre putere este cel mai ușor de vorbit și mult mai ușor de realizat. Împreună, iertarea și puterea, ar putea să facă o lume mai bună dar cum le este aproape imposibil să conviențuiască, practica arta simulării sau disimulării, după caz și nevoie. Ar putea acționa ca un liant între putere și iertare, adevărul. Dar cum absolutul său nu există, relativul care îl caracterizează mai rău încurcă socoteala.  Și atunci? Atunci, ce? Iertăm puterea care în rostirea adevărului, relativ, desigur, disimulează o lacrimă? Dar, dacă lacrima e simulată? Atunci înseamnă că iubim puterea și adevărul devine absolut. Păi, și iertarea? Doar dacă adevărul e relativ. Altfel? Puterea nu iartă și iubeșt...

       A fost căldură mare în acest început de iulie și ocazia multor pfff-uri, off-uri și numaipot-uri. Desigur că Roalert nu a ratat ocazia să ne scoată din lentoare sau din minți și să ne aducă adrenalina la cote maxime în doar câteva secunde ca să ne țipure în timpane vestea că e canicula la colț și năvălește nemiloasă peste noi, în casele noastre, pe străzile noastre, în grădinile noastre, suflă în aerul condiționat ca în lumânare și ne alungă ultima speranță a unui colț de umbră sau pahar de apă care să ne stăvilească setea sau....frica....de temperaturi ultrahigh și umiditate apăsătoare. Aproape uităm că suntem în luna lui cuptor pentru că firescul caniculei a devenit motiv de spaimă și sufocare dinamizată de știrile apocaliptice menite să spargă termometrele în care gradele sunt atât de multe dar mai trebuie umflate artificial ca să dea un breaking news. Și, totuși, e luna lui cuptor, dacă își mai amintește cineva, luna aia când praful se ridică la orice adie...

În acest an 2025, la împlinirea celor 1700 de ani de la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea - anul 325 d.Hr - și într-o zi în care creștinătatea a prăznuit în unitate Învierea Domnului nostru IIsus Hristos, Papa Francisc s-a mutat în Casa Domnului lăsând umanitatea mai săracă spiritual și profund îmbogățită în ființă. Unul dintre motivele esențiale care au generat convocarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea a fost stabilirea unor principii pe baza cărora toate comunitățile creștine să poată sărbători Paștele în același timp. Practic, în Biserica acelor vremuri, unii creștini sărbătoreau Paștele la aceeași dată cu evreii, iar ceilalți creștini sărbătoreau duminica fără a calcula, în mod unitar, data. Pentru Împăratul Constantin cel Mare această neconcordanță a reprezentat o problemă majoră care putea fi rezolvată doar prin evitarea celebrării Paștelui de către creștini și evrei, simultan. Această stringență se conturase, însă, pe fondul unor confruntări interne schismatice care neces...