DREPTATEA CA STARE DE SINE

Ei bine, da! Chiar m-am întâlnit cu dreptatea. Era un pic cam șifonată și

șleampătă, nu prea vedea drumul căci îi căzuse eșarfa pe ochi și avea mâinile

ocupate cu o balanță învechită, grea, bașca mai avea și un taler spart. Ca să

nu mai spun că trăgea de sabia aia care lăsa dâre adânci prin colbul timpului.

Sărmana Themis, cred că s-ar topi zeitatea din ea să o vadă așa. Și-ar pierde

orice urmă de speranță.

Era dificil să disting dacă era dreptatea de la colț de stradă sau cea de

la marginea drumului. Ești dreptatea mea sau nu? Care dreptate ești?

Dreptatea puterii sau dreptatea celor mulți?

Era profund tăcută și mi-a atras atenția frica pe care o emana intens.

De ce temi, am întrebat-o?

De nedreptate, mi-a răspuns. De cei mulți și însetați, de cei puternici și

preaîncrezători. De mine și neputința mea de mă apăra.

I-am spus: dreptatea nu înalță ziduri, nu fuge de cei mulți, nu se lasă

adulată și nici purtată pe brațe. Dreptatea este simplă, limpede, luminoasă,

fermă. Acolo unde trebuie să fie dreptatea, sufletul este luminat de speranță

și încredere. Pe când tu, uite cum arăți. Hai, așează-te aici, îi spun.

Unde, mă întreabă șoptit?

Aici, în sufletul meu....

Ce voiam să spun prin acest monolog este că latura irațională a minții

este caracterizată prin afecte și emoții mai ales când dreptatea și

nedreptatea încolțesc ideea opușilor inseparabili. Suntem de acord că

dreptatea reprezintă una dintre valorile supreme ale ființei umane. Ce

anume stă, inevitabil, umăr la umăr cu dreptatea? Desigur, negația ei și

anume, nedreptatea. Arta dreptății are o dimensiune estetică inestimabilă

desprinsă din bine și frumos. În timp ce dreptatea merge la braț cu adevărul,

nedreptatea este însoțită de minciună. Prin urmare, spre ce ne vom îndrepta

atenția, cu precădere, spre dreptate sau spre opusul ei?

Desigur, vom încerca să ne debarasăm de nedreptate, să o evităm, să

o ocolim sau să ne facem că nu o vedem pentru că așa este firea umană. Dar

această pereche – dreptate și nedreptate – sunt opuși inseparabili. Așa cum

nu există adevăr fără minciună sau bine fără rău, tot astfel, dreptatea sau

nedreptatea, ne place sau nu, trebuie să le tratăm împreună. Ca să nu mai

spunem cât de evidentă este, uneori, simultaneitatea lor. Nu le putem

suspecta de acte filantropice una față de alta cu intenția de a se atenua ci,

mai degrabă, sunt contrarii care acced la importanță și audiență, în funcție

de abilitățile lor combatante. Dreptatea poate atenua nedreptatea, dar invers pare sa fie distructiv. 

Putem asista la un echilibru între cele două? Greu de spus pentru că

există, întotdeauna o dominantă care alternează și astfel, mai degrabă se

dimensionează într-un perpetuum din care niciuna nu reușește să se

desprindă.

Imaginați-vă un tablou pictat de Goya în care cele două sunt

combatante și testați-vă simțurile. În mod cert ne vom regăsi în interiorul

inegalabilei opere a afectului. De ce? Pentru că dreptatea și nedreptatea ne

trec prin stări psihice desigur, nu precum cele de natură senzorială

detectabile la nivel de creier. Neputând să ne integrăm într-un tablou

rămânem privitori. La fel, neputând să ne integrăm în realitate ne facem

iluzii. Proba realității este să ne vedem dreptatea împlinită. Adesea,însă, ne

trezim într-o iluzie care ne enervează cumplit. Cu toate acestea ne place să

trăim cu iluzia, ne ademenește, ne momește, ne electrizează și, în final, ne

înrobește. Iluzia dreptății ne transformă în robi înlănțuiți în nedreptate.

Faptul că planăm în acea stare în care dorința înfânge judecata rece

înseamnă că ne dorim iluzia care face totul posibil. Iluzia dreptății este o

fraudă pentru că, pe lângă faptul că ne ține captivi fără răspuns la întrebarea

cine ne-a adus aici, ne mai pune și pe drumuri ocolitoare, schimbătoare deși

calea adevărului și a dreptății este scurtă, dreaptă, chiar dacă grea.

În momentul în care omul simte că se îndepărtează de dreptate sau

dreptatea de el și epuizează toate căile prin care poate ajunge să o atingă, să

o simtă, să o trăiască, devine discipolul nedreptății. Din acel moment, va fi în

stare de orice. Întâmpină obstacole în atingerea dreptății? Nu-i nimic 

trebuie să existe un șiretlic, un truc, o șmecherie ca să le îndepărtăm cu 

riscul unui șir de nedreptăți. E dacă vreți, ca pe tabla de șah. Te folosești de 

turn ca să-l pui în siguranță pe rege pentru că regina nu poate fi înlocuită. 

Altfel spus, te folosești de nedreptate ca să-l convingi pe rege doar pentru că 

dreptatea, adică regina de pe tabla de șah, nu poate fi înlocuită. Dar dacă 

adevărul dă șah la rege?

Am auzit adesea că nedreptatea este interzisă și pedepsită. Nu cumva 

suntem în fața unei afirmații iluzorii? 

Dorința de a ni se face dreptate este o ambiție sau o vanitate? Să ne 

gândim puțin. Ambiția ne dinamizează acțiunile. Prin urmare, dacă avem 

ambiția de a face sau de a instaura dreptatea ca stare de fapt, am putea 

avea o reușită dar și o iluzie. Dând, însă, reușitei prima șansă atunci merită 

să avem această ambiție. Ar fi mult prea trist să ne resemnăm. 

Putem obține dreptatea prin vanitate? Dacă luptăm pentru dreptate 

ca să ne facem faimă, ca să ne ridicăm în ierarhia gloriei trecătoare sau ne-

am stabilit ca obiectiv dreptatea din vanitate și nu din conștiință, atunci ne 

aflăm în filmul unei iluzii care ne va purta în propria nedreptate. 

Erasmus numea vanitatea iubire de sine și o vedea sădită atât în 

oameni cât și națiuni. Ca să te îndepărtezi de nedreptate ai nevoie să crezi în 

puterile tale și să ai respect pentru sinele tău. Nedreptatea este inamicul cel 

mai sigur al libertății. În clipa când legile sunt aspre sau neîndurătoare 

oamenii nu vor lupta pentru dreptatea lor ci devin fricoși, caută protecție cu riscul de a rămâne în lanțuri și lipsiți de libertate. Trăiesc iluzia dreptății

căutându-și speranța în genunchi. Nedreptatea își are rădăcinile în

renunțarea la libertate. Dreptatea înseamnă puterea de a gândi, de a

exprima adevărul, de a-ți apăra propria credința și de a trăi în libertate.

Haideți să ne imaginăm jocul ca dreptate ca să-l parafrazez pe

Solomon Marcurs și cartea sa “Jocul ca libertate”. El ne spunea că jocul are

patru trăsături esențiale: caracterul agreabil, natura imprevizibilă, aspectul

problematic și cel strategic. Dacă vom privi dreptatea ca pe o realitate a unui

joc, entropia sistemului pe care se construiește acesta va măsura gradul de

nedeterminare – adică de surpriză și imprevizibilitate. Și în mod cert, vor fi

șiruri infinite de valori măsurabile pentru că jocurile dreptății sunt pline de

suprprize și imprevizbil.

Regina Maria a României are o viziune extrem de emoționantă despre

dreptate pe care o descrie folosind metafora inimii de mamă. Compară

inima de mamă cu o pasăre pelican care își rupe propriul piept pentru a-și

hrăni puii. Este simbolul sacrificului suprem și dragostea necondiționată care

exprimă sensul dreptății bazat pe empatie și grija față de apropele tău.

Dreptatea este echilibrul, măsura supremă de care are nevoie

umanitatea. Cursul despre literatura universală al academicianului Zoe

Dumitrescu Bușulenga a dezvoltat ideea echilibrului ca linie de conduită a

condiției umane. Ori condiția umană fără dreptate ar fi o iluzie înlănțuită în disperare.

Despre dreptate s-au scris tomuri întregi de studii, impresii, soluții,

cărți, eseuri și ce s-o mai fi scris. Dreptatea este o stare de fapt care nu are

nevoie de condei și interpretări ci, de viață. Aș spune chiar că, dreptatea

este o chemare. A fi drept, a sta drept, a spune drept, a gândi drept, a privi

drept sunt stări care pot schimba destine. Între dreptate și viață există o

măsură divină dar și o chemare prin împăcarea cu sine.

Există o dimensiune a dreptății care se relevă în demnitatea umană cu

nucleu divin. Doar că unitatea de măsură a dreptății cu afect divin pare să

piardă din relevanță în fața dreptății codificată prin norme scrise și aplicate

de oameni. În acest caz intervin etica și responsabilitatea dreptății în raport

cu demnitatea umană și realitatea socială în care se manifestă. Litera și

spiritul legii devin unitatea de valori care dau sens dreptății.

Ethosul creștin vede în dreptate o virtute al cărei nucleu este iubirea

morală a valorii și a persoanei. Practic, omul creștin dă aceeași măsură

responsabilităților pe care și le asumă atât în relația cu Dumnezeu cât și în

cea cu semenii săi. Dreptatea este specifică unui spațiu moral și spiritual în

care se modelează prin iubire în sens ritualic sau temporal dând sens

existenței umane. Seva este divină iar argumentul vine din Sfânta Evanghelie

după Ioan unde este redat dialogul dintre Toma și Iisus când cel dintâi

întreabă: Doamne, nu știm unde Te duci și cum putem știi calea? Iar Hristos răspunde: Eu sunt Calea, Adevărul, Viața.

Totuși, trăirea religioasă este necunoscută omului ateu și atunci ne

întrebăm care ar fi considerentele lui în relație cu dreptatea. Dacă acceptăm

faptul că dreptatea înseamnă înfăptuirea binelui real, autentic în măsura

acceptată atât de Divinitate cât și de Om, fără a fi exclusă dreptatea juridică,

atunci ne aflăm în paradigma binelui real, autentic de a nu răspunde răului

cu rău.

Cât este de greu este ca dreptatea să fie însoțită de iertare cred că

fiecare dintre noi știe și a experimentat, măcar o dată, în viață. Dreptatea

aplicată cu iubire va genera empatie și îi va crește valoarea pentru că va

putea fi aplicată mai bine. Sfinții Părinți ne spun că nu trebuie să dăm

semenilor noștri ceea ce merită ci doar ceea ce au nevoie pentru că astfel se

împlineşte ordinea morală și astfel, omul însuşi se perfecţionează moral. Viața dreptății este viața fiecăruia dintre noi cu toate trăirile, temerile,

bucuriile, așteptările, deziluziile sau împlinirile. Îmi pun următoarea

întrebare: câți dintre noi, spirituali sau nu, suntem satisfăcuți de finalitățile

la care am ajuns în multe dintre căutările noastre. Sau, mai aplicat, câți

dintre cei cărora li s-a făcut dreptate de către om sau divinitate, au fost, cu

adevărat, mulțumiți de soluția finală? Că acceptăm sau nu, spirituali sau atei,

dreptatea are logica ei iar refuzul de a o accepta nu schimbă datele

problemei. Efectul dreptății vine din standardul la care se produce dreptatea

sau nedreptatea și din măsura în care au fost încălcate sau respectate

obieceiurile și convențiile sociale în împlinirea dreptății.

La rândul său, dilema nedreptății nu este absența ei ci negarea

dreptății. Nedreptatea are o capacitate extraordinară de a se camumfla în

dreptate. Este o atitudine cu dimensiuni dramatice pentru că ne aruncă în

deznădejde și extaz. În egală măsură, lașitatea și impostura însoțesc

nedreptatea aruncându-l pe Dumnezeu în îndoială.

Totuși, omul între justiție, ca adevăr și spiritualitate, omul beneficiar al

dreptății sau făcător al dreptății este, în fapt, receptorul dublei sale valențe

– morală și juridică. Dreptatea nu ar trebui înțeleasă ca o punere în balanță a

meritelor cu răsplata cuvenită, ea vine din încrederea că Dumnezeu

răspunde la frământările sale.

Dreptatea și nedreptate sunt ca două contraste puternice de lumină și

întuneric care pot scoate în evidență starea de bine sau dramatismul unei

situații. Pot personifica răzbunarea care rareori nu reușește să-l urmărească

pe omul rău sau ieratarea ce poate fi piatră de încercare sau treaptă către cer.

Dacă am măsura dreptatea, unitatea va fi iertarea. Eliberarea de

povara greșelilor înseamnă să te eliberezi pe tine însuți ferindu-te să mai greșești. Dar este aceasta o formă a dreptății?

Dacă ar fi alegeți între dreptate și pace, oare ce ați alege?

                     Dr. Mihaela Stănciulescu 

                    ***

*lucrarea a fost prezentată în cadrul conferinței "Omul între justitie și spiritualitate" organizată de Asociația Puncte de Vedere și Asociația Magistraților din România,  la Biblioteca Academiei Române,  în data de 11 septembrie 2025

.