Canicula

     A fost căldură mare în acest început de iulie și ocazia multor pfff-uri, off-uri și numaipot-uri. Desigur că Roalert nu a ratat ocazia să ne scoată din lentoare sau din minți și să ne aducă adrenalina la cote maxime în doar câteva secunde ca să ne țipure în timpane vestea că e canicula la colț și năvălește nemiloasă peste noi, în casele noastre, pe străzile noastre, în grădinile noastre, suflă în aerul condiționat ca în lumânare și ne alungă ultima speranță a unui colț de umbră sau pahar de apă care să ne stăvilească setea sau....frica....de temperaturi ultrahigh și umiditate apăsătoare. Aproape uităm că suntem în luna lui cuptor pentru că firescul caniculei a devenit motiv de spaimă și sufocare dinamizată de știrile apocaliptice menite să spargă termometrele în care gradele sunt atât de multe dar mai trebuie umflate artificial ca să dea un breaking news. Și, totuși, e luna lui cuptor, dacă își mai amintește cineva, luna aia când praful se ridică la orice adiere, câinii umblă cu limba atârnând de sete iar ploaia se prăbușește în tunete și fulgere scuturând norii grei de grindină fix peste cultura de roșii și castraveți. 

Până și tiktotării au aflat că în luna iulie e vară, că prea e plin netul de live-uri și șpemii de laicuri la selfiuri cu berea gulerată sau înghețata topită printre degetele care arată spre termomentrul de la ceasul dăștept care sare puțin peste 39 de grade. În toată tevatura caniculei unii își fac, totuși, timp să oprească la margine de șosea și să umple rețelele de socializare cu poze despre maci și lavandă, despre bere în toate variantele și formele permise, despre mare și valuri, despre răsărit sau apus, despre limonade intens colorate în pahare de unică folosință, neapărat despre mici și, de ce nu, despre o baie în fântâna din centru, că e cool să fi șmecher.

 Nu-mi place peisajul online așa că am pornit dimineața devreme, agale, să văd dacă mă întîlnesc pe undeva cu canicula. Nu prea e matinală dar îi place să lasă cortina ridicată și reflectoarele aprinse ca să-și facă intrarea magistral în surlele lui RoAlert și vocea metalică și peltică a roboțelei care ne citește sacadat că vine și trebuie să ne dăm din calea ei. Am căutat-o prin parc, pe stradă, printre frunze înrouate sau prin iarba încrudată de ploaia trecută. Era prea devreme pentru ea așa că am renunțat. 

Am remarcat însă un alt tablou viu și prezent pentru fiecare dintre noi. Puțini însă au timp și chef să-l privească. Nepăasarea face parte din noi. Pe o alee mai retrasă, un bărbat încărunțit de timp și vremuri pășește încet, adus de spate și sprijinindu-se de un baston. Înainta destul de încet, cu fruntea plecată și o pălărie de fetru ponosit. Nu știți ce e fetrul? Materialul ăla cu textură densă și fermă, de-i mai zice și pâslă. Omul se sprijinea într-un baston improvizat și își târa, cu greu, un picior care ieșea insistent din pantoful prea larg și prea vechi. Sigur nu plecase să caute canicula iar pe chipul său trist și gânditor timpul lăsase urme aspre, adânci și umbre în priviri. Parcul era proaspăt și verde pentru că zorii i-au adus rouă și păsări zglobii, lumină blândă și flori parfumate. Doar că sufletul care se strecurase singur și ascuns în trupul pe care hainele atârnau pentru că îi rămăseseră mari , nu mai avea puterea să exprime emoția. Natura din jur îl învăluia blând și înviorător dar nu părea să o vadă. Încet, încet se apropia de capătul aleii. Și-a scos din buzunar o pungă pe care a început să o îndrepte grijuliu iar apoi să o împăturească la linie. S-a oprit brusc și a privit spre o bancă. Părea că vrea să se îndrepte spre ea dar a renunțat continunându-și drumul tăcut și liniștit. A lăsat în urmă aleea unui parc în care canicula nu ajunsese, încă, așa cum a lăsat în urmă durerea care, sigur, îi încerca piciorul. 

La celalalt capăt al parcului era zarvă mare pentru că locul de joacă se umpluse de pici dornici să ocupe întreg spațiul cu bucuria copilăriei lor. Mai scăpa câte unul pe alee împingând de zor la o tricicletă fără pedale și făcându-se că nu o aude pe bunicuța care îl implora să alerge mai încet că nu se poate ține după el. Apoi se oprea brusc să vadă dacă bunica mai are suflu să ajungă la el și se întorcea spășit doar ca să capete energia de repeta figura. Pe tobogan, vreo trei încercau să urce în competiție, unul cu celălalt. Primul ajuns se trezea împins de cel din urmă care se hlizea văzându-l cum alunecă, luat prin surprindere. Normal, nu-i așa, viața te ia prin suprindere și, întotdeauna, la spatele tău se află unul pregătit să-ți dea brânci pe topogan.   

În acea dimineață, în așteptarea caniculei, la cele două intrări în parc, viața a așezat două tablouri despre care timpul ne așteaptă să înțelegem ceva.

A fost o zi cu căldură mare mon cher! E iulie.

Mihaela Stănciulescu

Foto și poem: Mihaela Stănciulescu

Viața îți aruncă, uneori un cub de gheață în pahar.

https://asociatiapunctedevedere.ro/blog/