Eliberează-ți inima
Este 1 Decembrie și ne-am trezit cu toții, din somn, probabil, unii în zori, alții mai spre amiază, după cum ne-o fi chemat pe fiecare, mai Andrei, mai Ion, mai Gheorghe....inevatibil ne-am invadat sau am invadat telefoanele mobile și deștepte cu emoticoane și gif-uri urătoare de bine pentru țărișoara noastră. Unele au fost chiar inspirate, altele de-a dreptul emoționante. Azi, când cei mai mulți veți citi aceste rânduri, este marți, 2 decembrie și vom fi început o nouă zi, treziți din somn, probabil, cei mai mulți în zori ca să ne facem drum spre pâinea cea de toate zilele. Am și uitat că ieri, a fost Ziua Națională dar nu am uitat ce suntem și că suntem. ROMÂNI
Știu că unii să o vă încruntați, alții veți ridica o sprânceană, critici și nu prea, dar...este un adevăr pe care trebuie să-l luăm ca atare și, dacă putem, să îl facem mai bun, mai responsabil, mai viu, începând cu noi înșine. Să ne dăm ghes și să punem primul grăunte, să-l sădim în propria conștiință, poate așa nu vom privi în grădina altuia și nu vom mai arunca, desigur, cu pietre ci...vom însămânța încredere. Știu că e greu, e foarte greu dar, zău, chiar se poate pentru că, suntem ceea ce suntem ROMÂNI.
Dar nu despre asta voiam să scriu ci despre cu totul altceva...doar că am început, așa ușor, zâmbind amar, ca într-un ritm din Bolero de Ravel, dirijat cu măiestrie celestă sau supranaturală de Sergiu Celebidache. Și ca să intrați în atmosferă citiți în timp ce ascultați sau, întâi priviți! Nu am comis o impolitețe fiind imperativă ci v-am lăsat un îndemn pentru că nu o să regretați nicio o secundă din cele 17 min și 42 s de mai jos:
https://www.youtube.com/watch?v=gy5Ve3338-E&list=RDgy5Ve3338-E&start_radio=1
Am să vă spun câte ceva despre filmul Cravata Galbenă, în regia lui Serge Ioan Celibidache care este și scenarist alături de James Olivier, producător Adela Vrânceanu Celibidache. Nu sunt critic de film și nu-mi arog această calitate dar simt nevoia să împărtășesc trăirea mea, un simplu om fără pretenții de cunoștințe muzicale aprofundate dar care a trăit intens și cu profundă recunoștință o emoție greu de exprimat. Dar...încerc.
Mi-am dorit să-l văd din clipa când am aflat despre realizarea lui. Am vizionat câteva secvențe captivante și mi-am dat seama că va fi impresionant. Cred că este un act de curaj nebun să te aventurezi în realizarea unui film despre viața tatălui tău care a lăsat nu o amprentă, nu o dâră de lumină, nu o moștenire în arta baghetei dirijorale ci a rămas pur și simplu viu. Trăiește și acum pentru că din fiecare strop de sudoare care i se prelingea pe frunte când se afla la pupitrul orchestrelor pe care le capta în palmele lui și le purta acolo unde voia el, prindea viață un univers. Univers, după univers, s-a clădit infinitul unei nemuriri care, acum, trece dincolo de orice dimensiune și reușește să umple sălile de cinematograf la vizionarea unui film despre el, Sergiu Celibidache. Un film care intră în fibra fiecăruia dintre noi și ne răscolește, ne întoarce pe dos, ne scutură de praful ignoranței, ne spală de rușinea neputinței, ne aruncă în extaz și ne ridică în picioare pentru că suntem ceea ce este și el, ROMÂNI.
Imaginați-vă un luminiș dintr-o pădure deasă și înfricoșătoare în care o pasăre măruntă și-a făcut cuib și doarme. Ploaia se strânește ușor și își poartă stropii cu grijă să nu trezească pasărea, să nu o sperie, să nu simtă pericolul care o pândește. Ușor, ușor ploaia crește în intensitate, stropii devin mai grei dar tot ocoloesc micul cuib. Un timp perfid se strecoară mișelește prin iarba crudă și începe să alinte mica pasăre atingându-i aripile obosite de zbor. Nu reușește să pătrundă printre penele ei moi căci păasrea tresare și se înalță zveltă spre răsăritul înrourat. Își simte zborul îngreunat de ploaia care cheamă vântul în ajutor făcându-i înălțarea și mai dificilă. Începe un zbucium natural în care pasărea caută speriată culoare de lumină. Ploaia nu se lasă și aduce fulgere și tunete care se rostogolesc peste zborul plăpând al micii păsări abia trezită din somnul cel de moarte. Cu fiecare rafală, zborul îi este mai greu, neliniștea de nestavilit. Încearcă să se întoarcă la cuib dar ramurile pădurii se zbat la rândul lor sub furtună. Pasărea nu-și mai vede cuibul dar...zboară, zboară. Devine una cu văzduhul răscolit de furtună, una cu lumina fulgerelor care se lovesc de pământ și despică firul ierbii prea greu de atâta ploaie. Pasărea se înalță cu întregul trup scufundat în ploaie și atinge infinitul. Devine înger călător cu amintirea unui strop de sudoare transformat în furtună, prelins pe fruntea unui chip de zeu pentru care singurul loc în rai este o rapsodie sau un bolero prinse în bagheta nemuririi.
...asta poate dura o eternitate, nu fi nerabdător...
Dr. Mihaela Stănciulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu