Undeva, o zi de noiembrie
Astăzi m-am umplut de mare și mi-am revărsat sufletul în seninul așternut peste timpul acum.
A fost momentul acela în care ești doar tu și atât, când nu-ti pasa de nimic dar nimicul înseamă totul.
Adâncul marii care s-a revărsat în privirea mea este nelegiuit de divin iar azurul pe care îl aduce în valuri de poeme încă nescrise, este un fel de acoperire de inima și infinit.
Între cer și mare, azi, am fost doar eu și un gând de noiembrie întârziat în recunostinta.
A fost o zi ca o prevestire a apusului inevitabil venit tăcut și profund, furișat în privirile tuturor și adâncit printre ridurile trecutului azi și abia topit spre mâine.
Dacă am înțelege că între răsărit și apus, suntem noi, goi de conținut și plini de fapte, căutători prin infinitul ce ni se topește sub tălpile arzând de drumuri ocolitoare, ne-am trezi cu noaptea în cap ca să nu pierdem nicio o zăbavă din începutul fiecărei clipe.
Ne-am revărsa în lumină și ne-am preface în chemare, lăsându-ne purtați prin conștiință, descoperitori de bine și senin. Am fi propria simfonie scrisă pe portative în cheia sol și ne-am bucura de viață asemeni picurului de ploaie poposit în corola de lumini a unui curcubeu.
Este o zi de noiembrie, undeva între cer și pământ iar eu pășesc descultță prin dragostea ta, mă contopesc cu tăcerea profundă a valurilor blânde și calde, imi umplu căușul palmelor cu misterul unor adâncuri mult prea albastre și-mi las urmele prin pietrișul cenușiu. Cine știe, poate mâine binele ce-l sădesc, azi, pe malul risipit de timp, va fi o chemare, o împlinire, un vis, o mângâiere, un răsărit.
dr. Mihaela Stănciulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu