Doar să crezi
Uneori pare că nimic nu se oprește în mersul ireversibil al ploii care strigă în timp ce se smulge din norii grei de așteptare. Se rup cu bucăți de cer încărunțit în veșnicie și se prăvălesc prin toamna rătăcită în nimicul de nicăieri.
În neant, pașii stârnesc umbre pierdute prin ramuri ce așteaptă să fie dezgolite de frunze și împrăștiate de vântul rebel descătușat de furtuni. Undeva, nisipul din margine de mare se risipește prin venirea unui ieri răscolit de valuri furibunde, smulse din adâncul unui apus aprins de tăcere.
Nici nu știi dacă e noapte sau zi în sufletul pierdut în neiertare, dar sigur clipa ce vine răstălmăcește orice după bunul ei plac. Iar tu ne minți cu fiecare constelație aprinsă pentru viitor privind neclintită prin oglinzi paralele, fără să ai habar că te-ai rătăcit prin propria conștiință.
Încotro te îndrepți ploaie sălbătăcită de atâta deșertăciune? Urmele ți se șterg prin noroaie mișcătoare pentru ca mâine să o iei de la capăt sau chiar să nu te oprești nici dacă stropii ți-au obosit să se scurgă printre atâția ani lumină.
Este greu să te porți pe sine prin răgazul înseninării acelui mâine sperat de toți cei prinși între cer și pământ. O verticală infinită cu două puncte cardinale sprijinite între suiș și coborâș își face loc prin curcubeul ce stârnește uimire și speranță. Iar tu, ploaie, curgi ireversibil pe scoarța unor gânduri ce se aștern la uscat dar cu destinul mai împlinit decât al frunzelor trecătoare.
Astfel, timpul tău vine ireversibil cu iarna ce va înflori în primăvara pregătită să rodească vară. Vei sfârși prin a fi lumină căci după furtună soarele se arată. Doar să crezi.
Mihaela Stănciulescu
Comentarii
Trimiteți un comentariu