Vom începe ziua împreună

    În zori, soarele ne vestește că ziua va începe cu noi și nu e ușor. Mesajul este complex și profund pentru că vine de dincolo de ceea ce ne imaginăm. Adesea nu știm, nu vedem sau nu ne facem suficient timp ca să ne bucurăm de răsărit, de fiecare răsărit, fără să ne întrebăm de ce. Pur și simplu ignorăm darul divin ce ne este lăsat în ferestre, în fiecare zi, că vrem, că nu vrem, dar convinși că îl merităm. Astfel, ajungem să ne consumăm clipele fără bucuria de a le prinde, pe rând, în căușul palmei, de a le da timp să trăiască, uimiți de limpezimea și claritatea fiecărei picături neprețuite de viață. Le petrecem în grabă convinși că nu avem timp fără să realizăm că, de fapt, timpul nu-și face timp pentru noi.

    Astăzi, soarele mi-a vestit că vom începe ziua împreună și mi-a adus câteva clipe să simt cum freamătă iarba sub pașii mei desculți și cum îmi umple tălpile de verdele crud, încă neatins de tăișul coasei. Tabloul era unic dar perfecțiunea lui venea de la niște flori galbene, de o simplitate copleșitoare, care năpădiseră prin iarba crudă și rămâneau deschise doar până la orele pranzului.  Le-am privit îndelung, am pășit printre ele cu grijă să nu le strivesc corola de lumini tulburător de frumoase și le-am admirat mută de uimire. Dădeau totul, galben și verde intens, simplitate și modestie, insistență și persistență fără să pregete sau să facă vreo economie. Erau multe și, chiar dacă plăpânde, lăsau impresia că își coriesc drum spre cerul albastru și chiar reușeau să aducă mai aproape de ele bucăți de cer pe care îl lăsau în pragul unui bob de rouă.

Soarele le privea jucăuș dintr-un colț de infinit și le alinta tăcut. Simplitatea și modestia care le însoțeau frumosul dintre firele de iarbă le făceau speciale. 

La orele prânzului se lăsau privite de câteva flori frumos și intens colorate, răsărite aristocrat dintr-un ghiveci poposit pe o masă. În mijlocul unei tăceri neauzite, freamătul lor era un schimb de gânduri nerostite dar bine înțelese. Florile din ghiveci își etalau culorile vii, intense și tulburător de aprinse sub cerul senin în timp ce rădăcinile lor musteau de dorul pământului viu. Florile galbene aproape că se închideau sfioase și nedumerite pentru că galbenul lor simplu pălea în fața multicolorului intens. Rădăcinile, însă, le fremătau în pământul viu, puternic ancorate pe sub firul ierbii perene și libere să afle că și vara viitoare răsăritul vine, nestingherit, cu fiecare azi să le acopere cu rouă. Nu puteau vedea culorile aprinse ale florilor care le priveau de sus, dar simțeau vibrația rădăcinilor captive într-un ghiveci aristocrat pentru care firul ierbii este doar amintirea din palma lutierului ce i-a modelat destinul. Auzise cândva o poveste despre soarele vestitor al zilei  ce începe cu noi și că nu e ușor, dar lutul ars nu mai purta amprenta acestui început iar totul părea atât de departe.

Mâine este un nou azi pentru răsărit. Să ne bucurăm.

dr. Mihaela Stănciulescu

Gândul unei flori captive în propriile rădăcini trecătoare este dorul unui început.

Foto și poem: Mihaela Stănciulescu