DOSPITORUL
Își împreunează palmele ținând în căușul lor bulgărele de lumină la răsărit, când soarele abia mijește din infinitul lui. Roua tresare la atingerea rugăciunii și se prelinge peste spicul de grîu trezindu-l ușor din îmbrățișarea zorilor cu boabele dogorinde de vară. A sosit vremea secerișului iar lanul freamătă de nerăbdare să-și ia rămas bun de la rodul bogat și să fie pâine. Îngerii presară pacea peste întreaga recoltă și încet, încet, bobul se scutură sub chemarea destinului. E cale lungă de făcut și tăcerea grâului abia cules este profundă ca o simfonie a chemării de sine. Ajunge la moară și se lasă făină peste clipele veninde. Poartă cu el duhul blândeții din ploaia care l-a alintat în primăvară dar și căldura zăpezii ce i-a acoperit verdele cu blândețe ca să-i întărească rădăcinile. Este îndumnezeirea dintre cer și pământ sădită ca să fie menirea ființei din treime, veșnicia sufletului pomenit în cuvânt și starea de bine a gospodarul...