Puncte de Vedere

            Poartă-ți pașii printre copacii ale căror ramuri duc povara zăpezii și ascultă tumultul acestei așteptări. Caută alei neîncepute de gânduri dar acoperite de chemarea unei ierni adevărate. Lasă-te purtat între cele două liniști, cea a crengilor acoperite de nea și cea a drumului fremătând sub greutatea ninsorii. Prinde fulgii în palme și dă-le răgaz să se topească pe linia destinului. Apleacă-te curaios să descoperi steluțe de gheață înghesuite în zăpada încă neatinsă de timp. Ascultă în tihnă iarna și fă-i loc în viața ta fără să te temi, fără să o sperii, fără să o cerți ci doar să-i mulțumești că te poartă prin adevărul albului pur.          Descoperă-ți sinele dincolo de cuvinte și nu te judeca. Fii tu, între două începuturi sau la finalul unui anotimp pregătit să te treacă în următoarea dimensiune. Înțelege-ți menirea și găsește-te pe tine în propriul univers, făcând loc răsăritului ca unei rugăciuni de mulțumir...

  Ziua Culturii Naționale din acest an deschide portalul celei mai importante constelații pentru spiritul, sufletul și conștiința noastră contemporană. Dincolo de răsăritul nostru, uneori mai fascinant decât orice corolar de lumină cosmică, îi aducem împreună pe George Enescu și Constantin Brâncuși ca să le omagiem timpul venirii prin noi. George Enescu la 145 de ani și Constantin Brâncuși la 150 de ani de la naștere. Împreunăm două nemuriri, Rapsodia Română și Coloana Infinitului, cu binecuvântarea Uuniversului că au ales să ne fie români.      Eternitatea lutului din care s-au născut și l-au modelat, după chipul și asemănarea lor, este axa verticală de care umanitatea are nevoie ca să se regăsească spiritual.  În timp ce Brâncuși a făcut piatra să cânte pentru totdeauna, Enescu a  sculptat vioara devenită catedrala nesfârșirii.     Când vorbea despre strădaniile lui de compozitor, George Enescu spunea:  Am foarte mari scrupule, dar nu sunt...

            Începutul este o chemare, o misiune, un dat, o întâmplare un A FI despre care nu știm nimic. Îl putem bănui, îl putem dori, îl putem proiecta, dar despre cum VA FI nu știm niciodată.           Un răsărit al nimicului din noi care prinde viață dintr-un grăunte de speranță devine esența întâmplării de a A FI.  Un grăunte răsărit dintr-o palmă de pământ se ridică misterios ca să se întrupeze în spicul de grâu și să devină siguranța unui VA FI mai bine.           Adierea unui fir de vânt se prelinge printre ramurile timpului nostru înțelegând că A FI înseamnă să prindă putere. Picurul de ploaie se stârnește cu greu din senin și se prinde într-un colț de lumină pentru că de acolo  VA FI ploaie.           Fulgul de nea prinde forma unui A FI unic pentru că fiecare cristal care îl formează este diferit de fiecare VA FI.       ...