Ipostazele Speranței

    Chipul speranței este anevoios de identificat cu ochiul liber dar are o chemare ireversibilă pentru suflet. Uneori îl căutăm prin nicăieri și nu avem capacitatea intelectuală dar nici forța interioară să-l aflăm deși e aici, lângă noi, între rugăciune și tăcere.

    Ipostazele speranței se regăsesc în oamenii de lângă noi pe care nu avem timp să-i vedem și, de cele mai multe ori, nu vrem să-i auzim pentru că nu ne pasă. Am să vă povestesc despre chipul speranței, forța interioară, rugăciune, tăcere și oamenii de lângă noi pentru că îmi pasă și pentru că vreau să ridic obloanele neputinței și indiferenței.

    Într-o zi de septembrie, prea ploioasă și prea friguroasă, o tânără femeie se strecura printre stropii grei, pășind atentă pe asfaltul care băltea pe ici, pe colo, ținând de mână un puști de cinci ani. Doi ochi negri mari și rotunzi mă priveau de sub gluga trasă pe frunte degeaba pentru că ploaia pătrunsese temeinic prin pelerina ei. Am zărit lumina unei speranțe strecurată printr-un zâmbet timid mai ales când l-a împins, ușor, pe cel mic, cuprinzându-l cu brațele și șoptindu-i să mă salute. I-am însoțit la locul care urma să le fie casă, fără să pun prea multe întrebări dar cu o oarecare strângere de inimă. Mă gândeam dacă le va fi suficient puținul pe care puteam eu să-l ofer. Și le-a fost. Totul decurgea în cele mai bune condiții, fiecare dintre noi își îndeplinea obligațiile părților într-o relație contractuală corectă și asumată reciproc, fără nicio solicitare suplimentară. O vedeam, uneori, prin târg cu băiatul de mână și evitam să ne întâlnim pentru că îmi părea că e mai confortabil pentru ei, așa. Într-o zi de vară toridă, i-am văzut cum, ajunși în fața unei vechi clădiri centrale, cel mic s-a așezat pe scări, nu prea departe de un grup de copii care se jucau zgomotos, alegând în sus și în jos. Nu l-au băgat în seamă deși el aștepta tăcut, privindu-le hârjoana. La un moment dat, s-a ridicat, și-a luat mama de mână și a plecat privind în urmă trist. După doi ani, m-au anunțat că pleacă din locuință pentru că sursele lor de venit s-au epuizat. Ne-am văzut, ne-am salutat politicos, am schimbat câteva cuvinte și am aflat că puștiul împlinise șapte ani dar nu mergea la școală. Știam de ce...dar am lăsat să se aștearnă tăcerea. Era soare și frig afară, și era Boboteaza. Tânăra femeie m-a privit trist cu ochii ei mari, negri și rotunzi. Am întrebat-o, timid, ce va face. Mi-a răspuns că nu știe dar va găsi o soluție, probabil va pleca din țară împreună cu cel mic. Deși avea șapte ani, l-a cuprins ușor cu mâinile spunându-i  să-mi mulțumească. L-a îmbrăcat - pentru că e mai bine să o facă mama - și-a luat cele trei plase, un rucsac și după ce m-a binecuvântat, l-a luat de mână pe cel mic și au coborât scările întunecate pentru că nimeni nu schimbase becul de pe etaj. I-am privit și am rămas cu un gol de neputință în stomac. Am aruncat o privire prin casă și am văzut că pe pervazul unei ferestre rămăsese un chibrit și o mică lumânare  rotundă,  pe jumătate topită. Pe o masă am găsit o mică statuetă care îl întruchipa pe Decebal iar într-o vitrină era o sticlă cu apă sfințită etichetată în limba greacă. Și era multă lumină, soarele pătrundea peste tot, căci ferestrele erau fără perdele, așa că nu exista nicio opreliște ca dimineața să se reverse peste pereții albi iar eu să văd că, deși frig, era atât de senin.

***

    Am pornit abătută spre Biserica, voiam să mai prind slujba de Bobotează. Am stat tăcută tot drumul și nu mă puteam desprinde de imaginea unei femei cu fiul ei plecată dintr-un loc în care nu a cerut nimic, s-a mulțumit cu puțin și a pășit spre nicăieri. Am ajuns spre finalul slujbei făcându-mi cu greu loc prin mulțimea de mașini înghesuite până în poarta clopotniței. Mă întrebam cum vor face manevrele de întoarcere fiind așezate alandala și mult prea aproape unele de altele. Desigur că în curtea Bisericii se aflau cei care nu mai aveau loc înăuntru, un bun motiv să sporovăiască destul de tare. Se auzeau rugăciunile de final și mai toți au început să-și scoată sticlele, plasele cu sticle și se privească preocupați spre ușile care trebuiau să se deschidă în curând. Se sfințise apa și fiecare avea de luat, deși nu părea să știe de ce o fac - dar așa e bine. Înghesuiala a fost relativă iar cuvântul preotului nu răzbătea prea mult spre cei din curte. Erau cu ochii pe căldările cu apă. Aveam și eu, în buzunar, o sticlă mică, în care păstrasem un fir uscat de busuioc. Așa că nu m-am grăbit, încercam să aud ce spune preotul. La un moment dat a spus ceva despre inteligența artificială. În mod sigur, cei dinăuntru ascultau tăcuți și înghesuiți unii în alții. Inteligența artificială este lucrarea diavolului și trebuie să vă feriți de ea, s-a auzit ritos în difuzoare. Între timp, ușa Bisericii s-a deschis și oamenii au început să iasă, în liniște. S-au format două rânduri, unul pe intrare, altul pe ieșire. Ambele treceau, desigur, pe la apa sfințită de unde se mai auzea câte o voce triumfătoare. Hai că am luat! M-am răzgândit și am decis că aș lua și eu mai multă apă sfințită, poate voi putea da și altora care nu au reușit să ajungă în această zi la Biserică. Un destinatar sigur îl aveam deja stabilit. Am așteptat să se mai împuțineze mulțimea ca să pot intra și eu să mă închin. În fața altarului preotul îi binecuvânta pe credincioși. L-a oprit pe unul și l-a rugat să găsească o soluție să monteze niște camere de supraveghere pentru că, mai nou, se fură de prin biserici. Cu greu m-am abținut să-l întreb dacă va folosi inteligența artificială la supraveghere. Dar ar fi fost un gest de impolitețe și am privit în Sus, cu speranța că nu supăr prea tare cu gândul meu tăios. Mi-am luat binecuvântarea și am mulțumit, în tăcere, pentru că am reușit să ajung în fața Sfântului Altar în această Sfântă Zi a Epifaniei. Era acolo un Om Lumină care mi-a spus timid și cald că, dacă nu am mâncat, pot să beau Aghiasma Mare. Mâncasem, așa că am primit o bucățică de anafură însoțită de sfatul să o iau a doua zi, pe nemâncate. Și era atâta Lumină în jurul acestui Om blând, cu vorba șoptită mai mult pentru cuget și simțire decât pentru ochi și privire. Boboteaza este o sărbătoare a Bucuriei, a Iubirii de Dumnezeu și a Iubirii lui Dumnezeu. Prin ferestrele fără opreliști soarele pătrundea peste tot și se revărsa cald printre icoane căci, deși afară era frig, era atât de senin.

***

    Albastrul acestei zile senine prin care sufletul meu a trecut de la tristețe la bucurie mi-a amintit de una dintre imaginile fabuloase pe care Michelangelo Buonarroti le-a dăruit umanității pentru ca aceasta să se minuneze și, uneori, să-și bată capul cu mesajele secrete strecurate de acest geniu al artei. "Separarea Luminii de Întuneric" este o scenă din "Facerea Lumii", pictată de Michelangelor și pe care o regăsim pe plafonul Capelei Sixtine de la Roma. Doi experți în neuroanatomie au analizat-o și au ajuns la concluzia că acesta a ascuns imaginea unui creier uman în chipul lui Dumnezeu (vezi https://www.descopera.ro/dnews/10699151-care-este-mesajul-secret-pictat-de-michelangelo-in-capela-sixtina-din-roma-galerie-foto). Experții spun că Michelangelo a pictat plafonul Capelei Sixtine în patru ani, realizând imaginile de la est spre vest, începând de la intrarea în capelă și terminând deasupra altarului. Ultima scenă îl reprezintă pe Dumnezeu care separă lumina de întuneric. 

    La slujba de Bobotează, când Sfânta Epifanie naște în noi bucuria de a primi Sfânta Treime în sufletele, în inimile și în casele noastre, Lumina învinge Întunericul iar pentru asta, undeva într-un loc unde marea își lasă malurile inundate de lumină și statornicite de eternele valuri, sufletul și inima noastră se pot bucura de una dintre cele mai frumoase simfonii - marea care se zbate la chemarea clopotelor ce aduc aminte Omenirii că suntem Viață.

Mihaela Stănciulescu

Foto by Sandy - Kavala - Grecia