Când am avut timp
Să vorbim despre timp, mai exact, când am avut să avem timp, cel mai recent? Sau cum arată timpul nostru când îl avem...
Bucuria răsăritului într-o zi de plină primăvară este ca o clipă în care ploaia se lasă mângâiată de așteptare iar fiecare mugur respiră ușurat sub limpezimea unui picur poposit să-și odihnească rostogolul prin infinit. Este o întâlnire neașteptată în care mugurul, încă nedeschis, află că nu el este începutul ci doar popasul și înțelege că timpul lui vine cu fiecare răsărit și se descoperă cu fiecare apus. Apoi își înflorește sensul sub lumina care îl iscodește tăcută și curioasă să-i simtă mirosul, să-i atingă culoarea și gândul. Da, da...gândul unui mugur este asemeni unei rugăciuni în sens invers, nu se înalță spre cer ci văzduhul coboară spre el. Este chiar firesc ca Dumnezeu să facă drum lin rugăciunii coborâtoare printre muguri iscodiți de lumină pentru că, doar așa, reușește să vină mai aproape de noi, cu fiecare răsărit și apus.
Mai pe la prânz, timpul se scutură de rugăciunea din zori și își face loc prin graba noastră înfometat de clipa unui oftat sincer și profund. Nu-l găsește pentru că tocmai ce a fost ascuns printre mugurii nevăzuți în zori. Goana după orele care vin peste noi nestăvilite închide ferestre, trage obloane, aprinde neoane și golește de conținut fiecare cuvânt nerostit. Undeva, ziua ajunge la amiază și se întreabă dacă a văzut cineva că ploaia s-a pornit hotărâtă să curgă șiroaie. Se străduie din răsputeri să-și facă simțită trecerea la pas cu vântul care îi face loc răscolind umbrele nepăsătoare. Niște vrăbii se hârjonesc zgribulite cu aripile ciufulite sărind dintr-o băltoacă în alta, dar cine are timp să le vadă. Undeva, o bancă pentru doi, uitată pe aleea unui parc în care mugurii pariază că ploaia știe să picteze seninul, se primenește cu speranța că, după atâta risipă de stropi, se va găsi cineva să-i aducă știrile la zi sau măcar niște șoapte de iubire.
Spre seară, timpul a obosit să aștepte să-și facă timp. Pleacă haihui, după asfințit, să afle dacă luna se va urca în copac sau pe streașina nopții ca să inspire niște cucuvele de prin poduri părăsite să stârnească niște superstiții prin cartier. Își atârnă niște clipe de stele ca să le dăruiască puțină strălucire, apoi le lasă să călătorească libere prin noaptea eliberată de sub apăsarea infinitului și să devină visul unui timp cu timp.
Până mâine, când poate vom avea timp pentru rugăciune și muguri și ploi, sufletul nostru de copil va căuta să prindă firul vieții de soarele ce va răsări inevitabil iar dacă va reuși, îl va aduce mai aproape ca să-l poposească în palme și să-l strecoare în gând, să-l aprindă în lumini de împlinire și să-i facă loc în priviri.
Timpul tău cum arată când îl ai?
Mihaela Stănciulescu
***
Comentarii
Trimiteți un comentariu