Acolo unde pietrele prind viață

    Într-o dimineață senină de ianuarie pașii m-au purtat spre un loc în care nu mai ajunsesem până acum. Răsăritul zilei m-a îndemnat să-mi petrec un altfel de azi plimbându-mi tăcerea, neobișnuită pentru mine, spre un punct cardinal desăvârșit de timpul speranței.

    Am pornit la drum cu încrederea că aveam să descopăr noi priveliști pe care mi le imaginam de neuitat. Era frig dar senin. Cerul revărsa un albastru intens, profund și răstălmăcitor de culoare perfectă. Pacea era înăbușitor de calmă iar drumul șerpuia într-un urcuș lin dar sigur însoțit de copaci puternici, dezgoliți de iarna rece dar înrădăcinați temeinic în pădurea lor adâncă și mută de frig. Gândul îmi umbla jucăuș printre resturi de frunze care s-au încăpățânat să nu părăsească ramurile firave prin care lumina soarelui se strecura generos. 

    Aș fi putut să vorbesc cu Dumnezeu în acest răstimp dar m-am gândit să nu-L deranjez căci avea treabă să facă și mai multă lumină prin ungherele ascunse ale propriei naturi. Doar ca El mă deranja teribil de încăpățânat să-mi însoțească, și azi, clipele ce veneau buluc peste mine. În primul rând că îmi îndesa prin lentilele ochelarilor de soare strălucirea dinaintelui ce avea să rămână în urmă. Apoi mă bătea pe umeri cu vântul ușor care începuse să vestească o cotitură după care aveam să descopăr bruma groasă care copleșea iarba uscată înainte de vreme. După aia s-a gândit, Creator, să-mi scoată la drumul mare niște pietre înghețate bocnă părăsite pe marginea unui pârâu străjuit de niște pomi la fel de muți ca natura oprită în timpul unei ierni nu prea iernite. 

    Nu, nu, nu e bine, Doamne, zău așa! Păi, pietrele astea trebuiau să crape de ger și Tu te joci de-a toamna iarna. Mă rog...chiar, mă mai rog? 

    Merg mai departe doar că nu pot trece cu vederea steluțele risipite fără zgârcenie pe garduri, pe bolovani, pe firul de iarbă. Mă aplec aproape în genunchi și le privesc timid, uluită de perfecțiunea lor și le pozez, ca de obicei, cu telefonul mobil. Verific imaginea captată și mă nemulțumește. Prea albastră, prea inexpresivă părea că preluase, mai degrabă, tristețea unui anotimp sortit să fie altfel decât vremea lui.

    Da, priveliștea era uluitoare. Intrasem dinspre o dimineață de ianuarie senină și nu prea friguroasă într-o lizieră acoperită de brumă albă și groasă care descoperea ochilor o magie sfântă. Bine, Doamne, am înțeles. Nu te joci cu imaginația, e clar. 

    M-am pierdut în acest tablou unic căutând un cui să-l bat în cer și să-l expun nemuririi. Aveam cuiul dar n-aveam piatra. Așa că am privit în sus spre El cel nevăzut dar știut și I-am mulțumit pentru feeria unui loc ce părea uitat de primăvară într-o iarnă pierdută pe drum.

    M-am întors pe unde am venit însoțindu-mi pașii de murmurul unui pârâu care le povestea copacilor de la mal despre cum se adună apele ca să-ți facă vad și să devină forța naturii. 

    La margine de drum mi-a atras atenția o băltoacă înghețată. Sub pojghița de gheață care simula gerul stăteau la un loc niște pietre. Se vedeau atât de limpede încât nu le-am putut trece cu vederea. Printre ele se rătăciseră niște frunze uscate și terne. Serios, Doamne, aici ți-ai găsit să le pui? Era mai bine, peste drum, pe lângă copacii aia imenși cu rădăcini înfricoșător de puternice. Sau, nu că se prăvăleau sub lumina soarelui. Ai și Tu dreptate, înghețate la ce să mai folosească...pietrele, zic. Nu aveam cum să ratez ocazia de a fotografia și această ipostază a naturii care și înghețată este uimitoare. 

    Am privit în sus și era atât de senin iar cerul atât de albastru și departe. Am privit în jos iar pârâul începuse să devină mai vârtos printre copacii dezrădăcinați de furtuni trecătoare. Am ajuns în fața unei troițe sculptată într-o coajă de brad din care o icoană străjuia răspântia de drumuri. L-aș fi întrebat pe Dumnezeu dacă nu era mai utilă o busolă la râspântia asta ca să știe omul pe unde să apuce mai sigur, drumul spre est sau spre vest. Am înțeles, din prima Doamne, nu-ți fă griji, Tu știi asta. Cu Dumnezeu înainte, că e cel mai sigur. 

    Începuse să fie mai cald pe coborâre, lumina se odihnea puțin la rădăcina unor stejari puternici și se unea cu timpul locului în care se afla. Liniștea nu prea mai era liniște dar nici zgomot nu era. Pârâul devenise deodată râu și începuse să-și adune apele. 

    Era o zi de ianuarie iar pașii mă îndreptau spre inima naturii în care pietrele începeau să se dezghețe și parcă prindeau viață. Aoleu...Pe bune, Doamne, acum te-ai gândit să-mi scoți trovanți în cale? Nu prea era locul lor acolo dar cu puțină imaginație chiar creșteau încet și sigur. Sunt pietre vii....

    Acum, nu Te supăra pe mine,  știu că o să mă sfădești iar apoi o să mă ierți. Am exprimat și eu un punct de vedere. Se mai poate?

Mihaela Stănciulescu

Când pietrele tac sub pojghița de gheață frunzele le vorbesc despre viață.