DREPTATEA CA STARE DE SINE
Ei bine, da! Chiar m-am întâlnit cu dreptatea. Era un pic cam șifonată și șleampătă, nu prea vedea drumul căci îi căzuse eșarfa pe ochi și avea mâinile ocupate cu o balanță învechită, grea, bașca mai avea și un taler spart. Ca să nu mai spun că trăgea de sabia aia care lăsa dâre adânci prin colbul timpului. Sărmana Themis, cred că s-ar topi zeitatea din ea să o vadă așa. Și-ar pierde orice urmă de speranță. Era dificil să disting dacă era dreptatea de la colț de stradă sau cea de la marginea drumului. Ești dreptatea mea sau nu? Care dreptate ești? Dreptatea puterii sau dreptatea celor mulți? Era profund tăcută și mi-a atras atenția frica pe care o emana intens. De ce temi, am întrebat-o? De nedreptate, mi-a răspuns. De cei mulți și însetați, de cei puternici și preaîncrezători. De mine și neputința mea de mă apăra. I-am spus: dreptatea nu înalță ziduri, nu fuge de cei mulți, nu se lasă adulată și nici purtată pe brațe. Dreptatea este simplă, limpede, luminoasă, fermă. Acol...