Puncte de Vedere

     În această săptămână ne întoarcem cu fața la Dumnezeu și ne pregătim sufletește pentru Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.          Este forfotă multă peste tot și peste tot se vorbește despre Paște. Piețele și târgurile sunt pline ochi de așteptare, nu ai loc să te miști de atâta dorință și interes. Brânza, carnea și ouăle par foarte interesate de doritori pentru că stau la vedere pe mese, pe butoaie, prin coșuri și lădițe, în pungi de plastic, uneori foarte aproape de asfalt ca să poți face o metanie până ajungi să le atingi. Dacă reușești, chiar te închini și amuțești de mirare când afli prețul, că doar e Paștele. Unii sunt atât de surprinși încât invocă toți sfinții de mirare, de la cel din fașă până la cel cu barba albă, spre cealaltă mirare a vânzătorului care le amintește clienților minunați că nu se cad așa vorbe de duh la vreme de Paște pentru că fac rău la inimă. Și-apoi, nici nu e bine, că dai colțul în Săptămâna Patimilor...

  Am fost la teatru...și ce dacă, mare scofală? ... ar spune unii...Nu a fost orice teatru, nu a fost orice piesă, nu a fost orice scenă și nu au fost actori oarecare. Suntem mulți cei care ne dorim, reușim și ne bucurăm să găsim timpul ca să vizionăm o piesă de teatru și să simțim, la scenă deschisă, emoția care emană dinspre actori spre public. Este un sentiment teribil de viu, uneori atât de pregnant  încât percepi intens încordarea, respirația, bătaia inimii și energia sufletească pe care le resimt actorii și, implicit, în conexiune cu publicul, reciprocitatea capătă note distincte. "Deșteptarea Primăverii" a fost piesa și Frank Wedekind este autorul german care la vremea lui de secol XIX a fost scriitor, jurnalist, actor și a lăsat posterității acest text despre care cronicile vremii scriau că a avut o premieră controversată. Deși publicată în anul 1891 avertismentul său trenează până în zilele noastre fiind cât se poate de real și ancorat în realitatea noilor vremuri de...

  Nu va fi cu poeme, de această dată, sau va fi cu o urmă de poezie ca să apună și să răsară soarele sub reflexul unui zâmbet, chiar dacă trist, măcar cu speranță.  Va fi despre azi, în alb și negru, pe înțelesul tuturor, cu mâna la suflet și întrebarea de ce? Într-o zi în care creștinii ortodocși s-au putut împăca prin ei înșiși în rugăciune pentru Duminica Sfintei Cruci iar creștinii catolici s-au putut bucura de revenirea Papei Francisc în Piața Sfântului Petru de la Vatican, după o perioadă de grea încercare a sănătății sale, lumea din imediata noastră vecinătate este profund măcinată de neliniște, revoltă și război. Mulți trec nepăsători peste aceste vești pentru că își duc cu greu propriile vieți tulburate de lipsuri, neîmpliniri și tristeți. Alții trec nepăsători pentru că drumul lor este un carusel al stării de bine personal parcurs pe liniile unor hărți reale, între destinații luxuriante sau seri somptuoase presărate cu șampanie de lux și muzică de relaxare, în tihna ...

       Să vorbim despre timp, mai exact, când am avut să avem timp, cel mai recent?  Sau cum arată timpul nostru când îl avem...     Bucuria răsăritului într-o zi de plină primăvară este ca o clipă în care ploaia se lasă mângâiată de așteptare iar fiecare mugur respiră ușurat sub limpezimea unui picur poposit să-și odihnească rostogolul prin infinit.  Este o întâlnire neașteptată în care mugurul, încă nedeschis, află că nu el este începutul ci doar popasul și înțelege că timpul lui vine cu fiecare răsărit și se descoperă cu fiecare apus. Apoi își înflorește sensul sub lumina care îl iscodește tăcută și curioasă să-i simtă mirosul, să-i atingă culoarea și gândul. Da, da...gândul unui mugur este asemeni unei rugăciuni în sens invers, nu se înalță spre cer ci văzduhul coboară spre el. Este chiar firesc ca Dumnezeu să facă drum lin rugăciunii coborâtoare printre muguri iscodiți de lumină pentru că, doar așa, reușește să vină mai aproape de noi, cu fie...

     Primăvara își face loc printre clipele tăcute și așteptânde ale unei naturi pentru care timpul nu este decât un partener al sinelui călător prin vreme.     Mugurii descoperă curioși înflorirea copacului purtător, fără să înțeleagă de ce rădăcinile oftează captive în statornicia pământului păstorit de așteptare.     E mult zgomot în natură, la venirea primăverii, și atât de puternic încât până și cerul își acoperă infinitul ca să nu-l tulbure speranța ce tocmai a prins aripi.     Undeva, o pădure de salcâmi sprijină un deal pentru care iarba s-a risipit prin dorul de privighetoare și ticluiește adâncul unor pași de clipe poposite în lumină cum să susțină seninul însetat de ploaie.      Un murmur adânc răscolește așteptarea care risipește ceața și frigul făcându-se tot mai bine auzit pentru că vine de dincolo de departe, ca un fulger vestitor de furtună.   Zăpada se strânge în ghemuri de gheață topită de soarele ce...

 Cerul coboară în palmele noastre lăsând urme adânci de lumină. Obișnuiește să ia forme diferite și să ne surprindă lăsându-se descoperit, de fiecare dată, altfel. Când ninge, privim și simțim propria stare de spirit prin simetria perfectă a fulgului de nea.       Fulgii de nea sunt fascinanți prin unicitatea lor într-o dimensiune a timpului devenit spațiul unui fenomen ireversibil. Cerul se desface în infinite bucăți de lumină care se revarsă peste natura copleșită de așteptare. Tăcerea cuprinzătoare și profundă a fiecărui fulg de nea este ca o durere peste care zăpada se așterne obosită de lungul drum între cer și pământ.       Fulgul de nea are identitate și îmbogățește spiritul locului în care alege să se oprească stârnind clipa să nu lase urme în calea luminii ca să nu-l topească.     În urmă cu 90 de ani (1935) procesul de absorbție a umezelii din picăturile răcite proporțional cu umiditatea și saturația aerului a fost de...

       V-ați gândit vreodată la cultura cifrei nouă? Să-i dați identitate sau utilitate, să o asociați unui gând sau unui obiect, să-i găsiți locul în fapte ?     Desigur tendința este să privim în sus și mai puțin în noi doar pentru că asocierea va fi făcută, din reflex, pe verticală, în temeiul unei conexiuni spirituale. Și nici nu este prea greșit. Puțini cred că sunt cei care privesc în interiorul lor ca să asocieze această cifră cu sinele propriei înțelegeri. E o dinamică fascinantă și complexă dar funcționează sub o cheie atât de simplă.     Încă din antichitate, cifra nouă a însemnat simbolul perfecțiunii și a fost asociată cu unitatea și libertatea.      Nouă luni sunt necesare omului să devină viață. Este parcursul acela interior, embrionar, în conexiune vitală cu mama, când primul organ care se formează și transmite semnale ale ființei ce va fi să fie, este inima. Dacă aveți un pic de imaginație creativă, așezați conturul...

       Legătura mea cu științele politice și relațiile internaționale vine dintr-un parcurs academic care a însemnat una dintre cele mai constructive provocări în plan educațional din viața mea. Nu mă pretind cercetător în domeniu chiar dacă "debutul" meu cam așa s-a produs. Mai degrabă mă consider un observator. Criticii, cunoscătorii sunt mulți și cu pretenții, așa că nu mă aventurez într-o zonă mult prea ocupată, de la practicieni și până la analiști, unii chiar remarcabili și recunoscuți în acest domeniu.           Totuși, am fost conectată la evenimentele internaționale din 20 ianuarie 2025, ca mulți alții. Depunerea jurământului de către cel de-al 47-lea președinte american a fost un moment pe care se pare că un număr însemnat de state și lideri politici l-au așteptat cu speranță sau cu temere, după caz. Pentru SUA a fost mai mult decât atât pentru că în această zi au marcat 60 de ani de la prima ceremonie de inaugurare a unui preș...

    În ziua de 15 ianuarie 2025,  multă lume a aflat, a scris, a adus aminte, a postat pe rețele de socializare, a vorbit sau a transmis comunicate despre Mihai Eminescu și Ziua Culturii Naționale. Nu am ratat prilejul să ne invadăm  cu Mihai Eminescu.     Tabloul mainstream a fost intens colorat, pe fugă ce e drept, cât să dăm repede ceva despre Ziua Culturii Naționale, după care fiecare și-a văzut de ale lui.         "Sărbătorim astăzi moștenirea culturală, bogăția spirituală și talentul poporului român (...) Este o responsabilitate de suflet să onorăm această moștenire îndrumând tinerele generații (...)".  Sursa: Mediafax        “Cultura trebuie respectată și pusă în valoare, pentru că este una dintre cele mai de preț moșteniri pentru generațiile care vin și reprezintă identitatea neamului nostru. Iar finanțarea corectă a culturii și a educației nu trebuie să mai fie opțională”  sursa:...

     Într-o dimineață senină de ianuarie pașii m-au purtat spre un loc în care nu mai ajunsesem până acum. Răsăritul zilei m-a îndemnat să-mi petrec un altfel de azi plimbându-mi tăcerea, neobișnuită pentru mine, spre un punct cardinal desăvârșit de timpul speranței.     Am pornit la drum cu încrederea că aveam să descopăr noi priveliști pe care mi le imaginam de neuitat. Era frig dar senin. Cerul revărsa un albastru intens, profund și răstălmăcitor de culoare perfectă. Pacea era înăbușitor de calmă iar drumul șerpuia într-un urcuș lin dar sigur însoțit de copaci puternici, dezgoliți de iarna rece dar înrădăcinați temeinic în pădurea lor adâncă și mută de frig. Gândul îmi umbla jucăuș printre resturi de frunze care s-au încăpățânat să nu părăsească ramurile firave prin care lumina soarelui se strecura generos.      Aș fi putut să vorbesc cu Dumnezeu în acest răstimp dar m-am gândit să nu-L deranjez căci avea treabă să facă și mai multă lumină prin...

     Chipul speranței este anevoios de identificat cu ochiul liber dar are o chemare ireversibilă pentru suflet. Uneori îl căutăm prin nicăieri și nu avem capacitatea intelectuală dar nici forța interioară să-l aflăm deși e aici, lângă noi, între rugăciune și tăcere.     Ipostazele speranței se regăsesc în oamenii de lângă noi pe care nu avem timp să-i vedem și, de cele mai multe ori, nu vrem să-i auzim pentru că nu ne pasă. Am să vă povestesc despre chipul speranței, forța interioară, rugăciune, tăcere și oamenii de lângă noi pentru că îmi pasă și pentru că vreau să ridic obloanele neputinței și indiferenței.     Într-o zi de septembrie, prea ploioasă și prea friguroasă, o tânără femeie se strecura printre stropii grei, pășind atentă pe asfaltul care băltea pe ici, pe colo, ținând de mână un puști de cinci ani. Doi ochi negri mari și rotunzi mă priveau de sub gluga trasă pe frunte degeaba pentru că ploaia pătrunsese temeinic prin pelerina ei. Am zări...

      Austria dincolo de frontiere înseamnă dinastia Strauss. Anul acesta Johann Strauss va fi omagiat pentru împlinirea a 200 de ani de la nașterea sa. O coincidență benefică pentru noi, românii, ca prima zi din 2025 să ne deschidă calea fără opreliști către cel mai mare spațiu de liberă circulație din lume a cărui primă  acreditare s-a petrecut acum 40 de ani când cinci țări - Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg - au semnat un proiect interguvernamental numit Acordul Schengen.       Dar care este legătură între frontiere, Johann Strauss, Acordul Schengen și români?  La prima vedere, niciuna. Doar că arhivele ne dezvăluie (conform sursei: https://adevarul.ro/stiri-locale/cluj-napoca/peripetiile-lui-johann-strauss-fiul-in-1690623.html ) că tânărul Strauss a ajuns pe maluri someșene, la vârsta de 22 de ani, într-un concert la Cluj, în anul 1847, adică un an mai târziu după ce germanul Franz Liszt concertase tot aici dar ...